Autor: Anabel Moriña
Cuvinte cheie: dizabilități invizibile; învățământ universitar; educație inclusivă; bariere; factori de succes
Studiul “When what is unseen does not exist: disclosure, barriers and supports for students with invisible disabilities in higher education” a lui Moriña a avut ca obiectiv o meta-analiză ce a investigat integrarea studenților cu dizabilități invizibile, care a inclus atât cercetări cantitative, cât și calitative. Importanța acestui studiu decurge din faptul că studenții cu dizabilități invizibile se confruntă cu provocări și mai accentuate în astfel de medii, mai ales dacă nu primesc suportul necesar. Autoarea evidențiază faptul că acest tip de dizabilități au o influență importantă asupra experienței academice a studenților, ținând cont de faptul că aceștia: „se confruntă cu suferințe psihologice și dificultăți emoționale (pierderea încrederii, stima de sine scăzută, anxietate) [..] care le subminează procesul de învățare și îi împiedică pe mulți să absolve la timp”
Pentru a primi sprijinul necesar, studenții ar trebui să divulge dacă au acest tip de dizabilitate, însă sunt multe motivele care îi determină să nu declare, identificarea celor mai des menționate motive fiind unul din obiectivului studiului: teama de stigmatizare care ar putea să le afecteze relația cu colegii sau cadrele didactice, dorința de a nu fi tratați diferențiat, experiența negativă pe care au avut-o, dezvoltarea unei identități „normale”, faptul că trebuie să demonstreze că au respectiva dizabilitate sau chiar faptul că nu realizează că au acest dizabilități de această natură. Totodată, lipsa unui mediu inclusiv în spațiul universitar, poate reprezenta un alt motiv care să îi determine pe studenți să nu divulge dizabilitatea lor. Tipurile de bariere pe care le întâmpină studenții în mediul universitar reprezintă un alt obiectiv al studiului. Felul în care este organizat sistemul (numărul mare de persoane într-o grupă) sau modalitatea în care predau cadrele didactice, faptul că nu toate cadrele didactice sunt dispuse să își modifice modalitatea de evaluare pentru a răspunde nevoilor studenților, reprezintă cele mai recurente obstacole pe care autoarea le-a întâlnit în studiile analizate. Experiențele pe care studenții le-au avut cu cadrele didactice pot să aibă și implicații pozitive: sprijinul, adaptarea și oferirea de suport i-au ajutat pe studenți, acestea intrând la exemple de bune practici identificate de autoare în studii. În aceeași categorie intră și personalul suport (mediator) dedicat persoanelor cu dizabilități. Existența unei persoane sau a unui departament dedicat pentru a sprijini integrarea persoanelor cu dizabilități poate reprezenta un factor decisiv în dezvoltarea unui mediu inclusiv.
În urma meta-analizei, autoarea ajunge la concluzia că în studiile analizate au fost identificate mai degrabă obstacole pe care le întâmpină studenții cu dizabilități invizibile, decât oportunități. Un rezultat important este că din 1431 studenți (respondenți în toate studiile analizate), 88% au ales să nu își divulge dizabilitatea, de unde se poate deduce faptul că aceștia consideră că ar avea mai mult de pierdut dacă ar alege acest lucru. O altă problemă pe care o semnalează studiile este legată de faptul că mediul universitar nu reușește să se reconstruiască într-o logică în care diversitatea este recunoscută și tratată ca parte din mediu, astfel încât să fie încurajată participarea completă a acestora studenți.
