Autori: Mareike Rußmann, Nicolai Netz și Markus Lörz
Cuvinte cheie: învățământ universitar, abandon, dizabilități, integrare socială și academică, resurse private, dezintegrare
Articolul “Dropout intent of students with disabilities” examinează mecanismele care explică intențiile mai mari de abandon ale studenților cu dizabilități în comparație cu studenții fără dizabilități pentru studenții din Germania (în 2020). Cei trei autori evidențiază faptul că majoritatea studiilor privind această problemă nu sunt reprezentative, ci mai degrabă se axează pe studenții unor universități sau nu au în vedere o paletă mai largă de dizabilități. În acest sens, autorii construiesc un model teoretic pleacă de la cinci dimensiuni care ar putea explica rata de abandon universitar: (1) integrarea academică și (2) socială a studenților (3) resursele lor financiare, (4) studiul la domiciliu și (5) resursele personale. Realizând o cercetare cantitativă, reprezentativă la nivelul studenților din Germania, autorii descoperă faptul că studenții cu dizabilități tind să abandoneze studiile universitare într-o proporție mai mare, comparativ cu cei fără dizabilități.
Identificarea motivelor care ar explica diferența între cele două categorii de studenți a reprezentat unul din obiectivele cercetării. Un rezultat important este că integrarea academică mai bună, dar și cea socială ar duce la reducerea intenției de abandon universitar în rândul studenților cu dizabilități. Lipsa integrării pe cele două planuri reprezintă unele din cele mai des probleme invocate de studenții cu dizabilități. O altă variabilă cu putere explicativă mare este cea legată de resursele financiare, studenții cu dizabilități având mai puține resurse materiale fapt care ar putea duce la abandon.
Pe lângă rezultatele de mai sus, autorii au identificat faptul că există diferențe privind abandonul, dar și motivele care îl explică și în interiorul grupului de studenți cu dizabilități. Spre exemplu, rata de abandon este mai ridicată în cazul studenților cu dizabilități psihice, urmată de studenții cu dificultăți de învățare și apoi cei cu dizabilități fizice. Totodată, motivele care determină intenția de abandon universitar variază în funcție de tipul de dizabilitate. Cu toate că integrarea academică este cel mai bun predictor al abandonului pentru toate categoriile de studenți cu dizabilități, integrarea socială pare a fi mai relevantă pentru studenții cu dificultăți de învățare, în timp ce resursele financiare reprezintă o preocupare mai mare pentru studenții cu dizabilități fizice.
Ținând cont de rezultatele obținute, autorii formulează în concluzii o serie de recomandări care ar contribui pozitiv la scăderea intenției de abandon universitar în rândul studenților cu dizabilități. Aceștia consider că pentru un mediu academic incluziv, care să sprijine succesul studenților cu dizabilități, este esențial să se adopte mecanisme integrate de sprijin psihologic, medical, financiar și social. În plus, ar trebui să se aibă în vedere ca grupul de studenți cu dizabilități nu este unul omogen, nevoile fiind diferite în funcție de tipul de dizabilitate al studenților.